Curiozităţi din istoria chibriturilor

Chibriturile nu sunt o invenţie de dată re­centă, de vreme ce se vindeau pe străzile Romei antice. Vânzători ambulanţi le propuneau clienţilor, făcând reclamă la marfă cu un glas atât de strident, încât l-a in­dispus într-atât pe poetul Marţial, făcîndu-l să se izoleze departe de oraşul prea zgomotos, în tihna vieţii de la ţară. Aceste chibrituri erau nişte beţişoare de lemn alb, impregnate cu sulf la cele două capete. Lucru cu­rios,

negustorii romani de chibri­turi nu-şi dădeau producţia pe mo­neda curentă, ci pe sticlă pisată, pe care, apoi, o vindeau sticlari­lor, acest troc fiindu-le în mod si­gur mai profitabil. În Europa medievală, chibriturile se făceau din trestie. În Parisul lui Francisc I, strigătul „chibrituri us­cate!" era printre cele mai frec­vente, care tulburau liniştea bur­ghezilor oraşului.

Tehnica se îmbunătăţeşte în seco­lul al XVII-lea, datorită chimistu­lui irlandez Richard Boyle (1627-1691), care utilizează, în 1680, un amestec de floare de pu­cioasă şi fosfor permiţând o aprin­dere, instantanee. Dar, abia la în­ceputul secolului al XlX-lea, este desăvârşit chibritul chimic mo­dern. Cutia de chibrituri cu fre­care, aşa cum o cunoaştem noi, apare în 1830; ea se datorează unui farmacist englez, Walker. Doi ani mai tîrziu, francezul Charles Sauria perfecţionează in­venţia şi poate fi considerat părin­tele actualelor chibrituri. O cutie de chibrituri datând din 1832, păstrată la Biblioteca naţio­nală franceză, se pare că este cel mal îndepărtat strămoş al cutiilor pe care le folosim astăzi. În 1855, un suedez, Johan Lundström Edvard (1815-1888) a produs pentru prima dată, chibriturile cu fosfor roşu, iar în anul 1864,  inginerul Lagerman Alexander(1836-1904),  în vârstă de 28 de ani, a proiectat prima maşină automată de fabricat chibrituri.