Istoria pâinii

Nu se ştie cu precizie unde, când şi cum a început să se coacă prima pâine. Majoritatea istoricilor consideră că prima pâine a fost făcută în extremul Orient. Primele pâini au avut forma unor turte subţiri, fiind coapte pe pietre plate, puternic încălzite.

La început romanii îşi coceau pâinea în cuptoare casnice, iar mai tîrziu, această îndeletnicire a devenit o meserie apreciată, o adevă­rată industrie.

Istoria sfeclei

Începuturile cultivării sfeclei se pierd în trecutul foarte îndepărtat, sfecla fiind cultivată prima dată pentru frunze şi fiind cunoscută sub numele de „mangold”. În schimb, sfecla pentru rădăcină este ceva mai tânără, respectiv 2600—2700 de ani şi a fost cultivată mai întâi în Asia. „Strămoşul” tuturor varietăţilor de sfeclă este considerată o specie spontană denumită „Beta vulgaris”, răspândită în regiunile ră­săritene ale Mării Mediterane şi în unele zone din Asia Centrală. Da­torită conţinutului său bogat în zahăr, ea a fost folosită în antichitate ca medicament, în locul mierii de albine. Fenicienii şi grecii au introdus sfecla cultivată pentru frunze în toate insulele greceşti și Sicilia cu circa 8 secole î.e.n. De aici, ea a fost răspândită în toate cele­lalte ţări ale bazinului mediteranean şi în zonele de pe ţărmul răsă­ritean al Oceanului Atlantic.

Istoria laptelui

Laptele animalelor domestice este folosit de oameni din timpuri străvechi. A fost luat, întâi, de la capre, apoi de la oi şi, abia mai târziu, de la vaci. Descoperi­rile arheologice ne arată, spre exemplu, că locuitorii cetăţii de la Jericho (8000 î.e.n.) creşteau, în primul rând, capre, utilizând drept aliment laptele obţinut de la ele.

Istoria fasolei

Fasolea de grădină, cunoscută şi sub numele de păsulă, făsui, făsuică, fasole etc., este cunoscută în Europa începând cu secolul al XVI-lea. A fost adusă de spanioli şi portughezi de pe platourile înal­te ale Americii Centrale şi de Sud, unde triburile de tolteci şi azteci au cultivat-o şi folosit-o în hrana lor încă din timpurile străvechi.

Fasolea cultivată în Peru şi Mexic, era urcătoare şi avea seminţele mari, de culoare închisă. Adusă mai întâi în Spania, s-a extins repede pe continent, mai întâi în Peninsula Iberică apoi în ţările din nordul Europei. La noi în tară ea a fost adusă în secolul al XVIII-lea. Datorită calităţilor sale nutritive, multă vreme ea a constituit unul din alimentele de bază ale ţăranului român.

Istoria creșterii porumbeilor

Porumbelul de casă are ca strămoș porumbelul de stâncă și este răspândit pe întreaga suprafață a globului. Culoarea diferă de la o specie la alta și îmbracă aspecte foarte variate, de la simplă și uniformă, până la coloritul cel mai bizar. Domesticirea lui a avut loc la sfârșitul neoliticului, în Fenicia. Odată cu peregrinările lor comerciale, fenicienii împrumută cultul porumbeilor și altor popoare din Orientul Mijlociu unde era considerat simbol al purității, blândeții, dragostei etc., fiind prezent în legendele acestor popoare. Ceva mai târziu, oamenii au descoperit și alte foloase pe care le pot avea de pe urma creșterii porumbeilor, astfel că au fost obținute rasele de carne și de zbor. Egiptenii au fost primii care, acum 5000 de ani, au apreciat atât deliciul fripturii de porumbel, cât și calitatea sa de mesager. Corăbierii egipteni aveau întotdeauna, pe vasele lor, cuști cu porumbei voiajori, pe care-i lansau în caz de pericol sau atunci când se apropiau de țărm.

Istoria zahărului

Istoria zahărului este bogată în evenimente, adesea dramatice, calea parcursă de la statutul de articol de lux până la cel actual, de aliment de bază, vădindu-se — chiar geografic privită — lungă şi anevoioasă.

Pe continentul european, zahărul a ajuns abia la sfârşitul secolului al Xl-lea. Aici, multă vreme, s-a nu­mărat printre cele mai costisitoare delicatese. Ludovic al XIV-lea, spre exemplu, păstra bucăţelele de zahăr în cutiuţe de aur, asemenea bijuteriilor, preţioasele cristale fiind păzite, zi şi noapte, de gărzi speciale.

Istoria grâului

Dintre toate plantele cultivate de om grâul, supranumit şi „plantă a plantelor”, se situează deasupra tuturor celorlalte, deoarece din boabele sale se face pâinea, hrana de bază a celei mai mari părţi a populaţiei globului.

Grâul este cea mai veche plantă cultivată de om, cu peste 9000 de ani în urmă şi, pentru prima dată, a fost descoperit atunci când omul s-a gîndit să-şi creeze provizii care să-i asigure existenţa. De altfel, această alegere a fost foarte inspirată, deoarece nici o altă plantă nu dă un produs care, neprelucrat şi fără condiţii speciale, să se păstreze nealterat atât de mult timp cât se păstrează bobul de grâu.

Neamurile verzei

Ingeniozitatea, perseverenţa şi înţelepciunea grădinarului au făcut ca, din varza sălbatică, ce creşte în bazinul mediteranean, să se ob­ţină o gamă foarte numeroasă de legume sare sunt de neînlocuit în bucătăria modernă. Printre acestea, conopida este considerată ca fiind, cea mai valoroasă va­rietate din grupa verzei şi una din cele mai importante legume din punct de vedere alimentar. Deşi are aceeaşi arie de răspîndire ca şi varza, ea este cunoscută ca plantă cultivată abia în secolul al XVI-lea, când cultura ei s-a extins în ţările din apusul şi sudul Europei, respec­tiv Germania, Olanda, Belgia, Anglia, Franţa şi Italia. Se presupune că în Evul Mediu, a fost adusă din Egipt, de către genovezi. De fapt, co­nopida nu este altceva decât o inflorescenţă căreia i se mai spune şi „căpățână falsă”.

Conopida

Istoria porumbului

Această supercereală, una dintre cele mai importante plante agri­cole, este cultivată azi în multe regiuni ale lumii, ca plantă alimentară, industrială și furajeră.

În stare sălbatică, este o plantă pitică, ai cărei ştiuleţi nu depăşesc 2-3 centimetri lungime, fiecare având în jur de 50 de boabe.

Cei dintâi europeni care au văzut porumbul, au fost Cristofor Columb şi marinarii săi, în insula Cuba, la 1492, cu ocazia primei lor ex­pediţii. La acea dată, cultura sa era de mult extinsă în aria america­nă, fie singur, fie în asociaţie cu maniocul, renumit pentru tuberculii săi gustoşi.

Spaniolii l-au descris ca pe un fel de grâu, numit „maizé”, gustos cînd era copt în cuptor sau uscat şi transformat în făină.

Istoria motocicletelor

În cursul unui secol au apărut zeci de variante, de la motocicletele de curse sau de şosea de mare viteză, până la motorete. Unele forme, mai extravagante, au fost abandonate pe parcurs.

Motocicleta a evoluat ast­fel: suspensia fixă a roţii din spate (Peugeot, 1899), motorul cu patru cilindri (Clement, 1902), transmisie cu ax cardanic (FN, 1904), frâne cu disc (Imperial, 1905). De aici încolo, vehi­culul a înregistrat o tot mai mare diversificare a formelor şi parametrilor şi o creştere tot mai rapidă a producţiei mondiale.

DAIMLER (Germania) — 1885: una din primele motoci­clete din lume, produsă în două exemplare (cadru de lemn, curea de transmisie, roţile la­terale de sprijin, 1 cilindru, 264 cm3, 0,5 c.p., masa 90 kg, viteza 12 km/h).

Despre bibilica sălbatică şi domestică

Bibilica domestică de astăzi, are ca strămoş bibilica sălbatică comună, pasăre foarte răspîndită în regiunile păduroase, precum şi în stepele cu ierburi înalte sau pe podişurile munţilor Africii centrale.

În aceste locuri trăieşte în stare sălbatică, în familii de câte 10-20 exemplare, care de cele mai multe ori se unesc formând grupuri de cîte 4-8 familii.

Bibilicile sălbatice sunt păsări nemigratoare şi se domesticesc foarte uşor. Data când a fost domesticită această pasăre nu se poa­te stabili cu precizie. Sigur e că atât vechii greci, cât şi romanii au apreciat foarte mult carnea de biblică, în care scop au crescut-o în stare domestică.

Apa ca medicament

Istoria medicinii din secolele XVII și XVIII este plină de referiri la adresa medicului francez Iosif Balsamo care s-a bucurat de o mare faimă în epoca sa datorită unor medicamente „minune” pe care le folosea pentru tratarea pacienților săi, în special a curtenilor lui Ludovic al XIV-lea( 1643-1715). Mult timp s-au întrebat specialiștii cum a fost posibil să se obțină totuși  unele rezultate răsunătoare când se știe precis că medicamentele folosite de Balsamo nu erau altceva decât apă de fântână prescrisă în faimoasele sale rețete. Bineînțeles că el a avut abilitatea să boteze apa cu diferite și alambicate nume latine ca „Nil alind”, Illae repetitate”, „Eadem destilata” etc. Secole de-a rândul, acest „medicament” s-a bucurat de o faimă cum puține altele  au avut-o înainte și chiar după Balsamo.

Înainte de primul război mondial a fost, deasemenea în vogă, tratamentul germanului Kneip, care se baza pe cura de apă, făcătoare de minuni în diferite tipuri de reumatisme și boli digestive.

Inventarea calendarului

 

Calendarul poate fi considerat una din invenţiile fudamentale ale omenirii alături de roată, aprinderea focului, agricultură, motorul cu explozie și fisiunea nucleară.

Primele calendare au fost întocmite în Mesopotamia, țara cu cei mai competenţi astronomi ai antichității. Câtă vreme oamenii nu se statorniciseră iar nomadismul lor depindea mai mult de lună, folosită ca principal astru de orientare, ei şi-au alcătuit

Curiozităţi din istoria chibriturilor

Chibriturile nu sunt o invenţie de dată re­centă, de vreme ce se vindeau pe străzile Romei antice. Vânzători ambulanţi le propuneau clienţilor, făcând reclamă la marfă cu un glas atât de strident, încât l-a in­dispus într-atât pe poetul Marţial, făcîndu-l să se izoleze departe de oraşul prea zgomotos, în tihna vieţii de la ţară. Aceste chibrituri erau nişte beţişoare de lemn alb, impregnate cu sulf la cele două capete. Lucru cu­rios,

Despre sarea de bucătărie

Clorura de sodiu, sarea de bucătărie, este folosită de om doar de câteva mii de ani, perioadă de timp destul de redusă în raport cu vârsta sa. Primele mărturii scrise asupra utilizării ei în alimentație, sunt de acum 5000 de ani de la egipteni, care o foloseau pentru conservare. Mai târziu, grecii au inventat metoda de prelucrare a peștelui sărat, iar dacii pe cea a brânzeturilor sărate.

În antichitate, sarea se obținea cu multă greutate, utilizarea ei fiind

Istoria manechinelor

Vitrinele comercianţilor au în­ceput să fie decorate cu mane­chine în a doua jumătate a secolu­lui al XlX-lea, cînd s-au născut marile magazine. Dar existenţa unor „păpuşi de modă" este ates­tată, în texte, încă din secolul al XVI-lea; una din dovezi - o scri­soare adresată de Franscisc I, Isabellei D'Este, în 1515 pentru a-i cere o astfel de păpuşă. În Franţa, strămoşul manechinului de vitrină a fost creat către 1860  de Alexis Marie Lavigne. O formă rudimentară, fără cap, suită pe un trepied şi care servea drept su­port pentru prezentarea crinoline­lor; era vorba, de fapt,