Istoria sfeclei

Începuturile cultivării sfeclei se pierd în trecutul foarte îndepărtat, sfecla fiind cultivată prima dată pentru frunze şi fiind cunoscută sub numele de „mangold”. În schimb, sfecla pentru rădăcină este ceva mai tânără, respectiv 2600—2700 de ani şi a fost cultivată mai întâi în Asia. „Strămoşul” tuturor varietăţilor de sfeclă este considerată o specie spontană denumită „Beta vulgaris”, răspândită în regiunile ră­săritene ale Mării Mediterane şi în unele zone din Asia Centrală. Da­torită conţinutului său bogat în zahăr, ea a fost folosită în antichitate ca medicament, în locul mierii de albine. Fenicienii şi grecii au introdus sfecla cultivată pentru frunze în toate insulele greceşti și Sicilia cu circa 8 secole î.e.n. De aici, ea a fost răspândită în toate cele­lalte ţări ale bazinului mediteranean şi în zonele de pe ţărmul răsă­ritean al Oceanului Atlantic.

Începând cu secolele II—III e.n., sfecla este consumată în cantităţi tot mai mari, fiind cultivată pe suprafeţe tot mai întinse. În secolul al XVI-lea, cultura ei a luat o mare extindere. Tot în acea vreme, un agronom francez a demonstrat că avantajele siropului de sfeclă roşie sunt asemănătoare cu cele ale siropului de  trestie de zahăr.

În urma proceselor repetate de selecţie ale strămoşului comun, s-au obţinut formele valoroase existente astăzi în cultură. Sfecla roşie, sfecla albă şi mangoldul sunt mult mai vechi în cultură decât sfecla de zahăr sau cea furajeră. Soiurile valoroase de sfeclă roşie au fost create către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Sfecla de masă, denumită de cele mai multe ori şi „sfecla roşie”, se întrebuinţează sub formă de salată, singură sau în amestec cu alte legume. De asemenea, ea este folosită la prepararea unor ciorbe sau borşuri, la ornarea unor preparate culinare etc. Valoarea alimentară a sfeclei de masă se datorează în primul rând, conţinutului său bogat în hidraţi de carbon, respectiv 6,8% g glucide. Ea mai conţine şi 1,3% g protide, având 34 de calorii la suta de grame produs consumat. De asemenea, ea este valoroasă şi datorită cantităţilor mari de săruri minerale, în special sodiu, potasiu, calciu, fier, fosfor, clor etc. Foarte bogată în vitamine, sfecla este pe primul loc între toate alimentele în ceea ce priveşte conţinutul de vitamine B și B. Ea este, însă, lipsită de vitaminele A și PP.

foto: http://www.rasunetul.ro/

Sfecla conţine cantităţi impor­tante de acizi organici (malic, citric şi oxalic) şi o serie de oligoelemente rare cum sunt bro­mul, magneziul şi litiumul. Aceste elemente sunt recunoscute ca având o acţiune calmantă şi con­siderate ca regulatori ai sistemu­lui nervos. În plus, ea este un rezervor valoros de tiamină, ri­boflavină şi piridoxină, atât de necesare organismului uman. To­todată, sfecla este clasată în rândul legumelor bogate în pectină, substanţă cu acţiune calmantă si de normalizare a tranzitului in­testinal. Având o valoare calori­că redusă, sfecla este recoman­dată în multe diete şi în alimen­taţia obezilor.

Cât priveşte sfecla de frunze, sau mangoldul, de la aceasta se consumă limbul şi pețiolul frun­zei care este foarte cărnos şi fraged, având un gust plăcut și din care se prepară diferite mâncăruri, mult apreciate în unele ţări.

foto: http://blog.jorjette.ro/

Anul 1747, reprezintă un an de cotitură pentru cultivarea sfeclei. La acea dată, Andreas Sigismund Marggraf (1709—1782) a prezen­tat Academiei din Berlin un me­moriu în care arăta că se poate produce „zahăr adevărat” şi din sfeclă, la fel de bun ca cel fa­bricat din trestia de zahăr. Începând cu această dată, a dispărut monopolul trestiei de zahăr în cir­cuitul industrial, apărând o nouă plantă din care se poate produ­ce zahăr cristalizat. Cu toate că descoperirea lui Marggraf a fost valorificată abia peste 50 de ani de către Franz Karl Achard (1753—1821), totuşi, el a pus ba­zele unei noi industrii care, de la an la an, a solicitat suprafeţe, cultivate cu sfeclă, tot mai mari.