Istoria fasolei

Fasolea de grădină, cunoscută şi sub numele de păsulă, făsui, făsuică, fasole etc., este cunoscută în Europa începând cu secolul al XVI-lea. A fost adusă de spanioli şi portughezi de pe platourile înal­te ale Americii Centrale şi de Sud, unde triburile de tolteci şi azteci au cultivat-o şi folosit-o în hrana lor încă din timpurile străvechi.

Fasolea cultivată în Peru şi Mexic, era urcătoare şi avea seminţele mari, de culoare închisă. Adusă mai întâi în Spania, s-a extins repede pe continent, mai întâi în Peninsula Iberică apoi în ţările din nordul Europei. La noi în tară ea a fost adusă în secolul al XVIII-lea. Datorită calităţilor sale nutritive, multă vreme ea a constituit unul din alimentele de bază ale ţăranului român.

Păstăile verzi de fasole prezintă o valoare energetică ridicată în­tre legume, circa 42 de calorii, deoarece conţine 6,4% hidrați de car­bon, 2,9% substanţe albuminoide, mari cantităţi de vitamină A şi acid ascorbic, carotină, vitamina B, B₂, săruri minerale etc. În schimb boabele uscate de fasole conţin 23—25% substanţe proteice, circa 56% hidrați de carbon, 2% lipide, având o valoare calorică foarte ma­re, respectiv 342 calorii la 100 gr. produs. Foarte bogate în săruri mi­nerale, în special în potasiu, calciu, magneziu, fosfor, fier etc, boa­bele de fasole conţin cea mai mare cantitate de cupru dintre toate alimentele de origine animală şi vegetală. Lipsită de vitaminele A, G şi D, în schimb ea este bogată în caroten, B₁. B₂, PP, B₆ şi E (tocoferol).

Originea fasolei a provocat multe discuţii între oamenii de ştiinţă, deoarece numele ei este pomenit în Europa încă din antichitate. Pen­tru prima dată naturalistul grec Teofrast (372—287 î.e.n.), în lucră­rile sale de botanică, a descris-o sub denumirea de „dolichos", iar peste 300 de ani medicul şi botanistul grec, Dioscoride Pedanios (sec. I e.n.) pomeneşte despre planta „phasiolos" folosită ca aliment. Tot cam în acea vreme la Roma, scriitorul Columella (sec. I e.n.) în tratatele sale „Despre agricultură” îi acordă fasolei un spaţiu larg, denumind-o „faselus”. Curios este faptul că istoricul roman Pliniu cel Bătrîn (23—79 e.n.) contemporan cu Columella, în lucrarea sa „Istoria natu­rală" o numeşte „phasiolus", plantă foarte cunoscută şi mult folosită în imperiul roman. Cercetările ulterioare au arătat că „fasolea" des­crisă în antichitate şi prezentă pe continentul european, asiatic şi african, în momentul descoperirii Americii, de fapt era specie cu totul diferită de fasolea americană folosită astăzi în mod curent în lume, denumită în ştiinţă „Phaseolus vulgaris". Plantele cunoscute în antichitate nu erau altceva decît speciile „Vigna sinensis" („fasolița"). „Dolichos", „Phasaolus mungo". „Phaseolus aureus” şi altele. 

foto:  http://www.apropo.ro/

Ultime­le trei dintre ele sunt originare din Industan, iar fasolița îşi are obârşia în Africa, de unde apoi s-a răspândit în ţările Orientului apropiat și îndepărtat. De altfel fasolița se cultivă pe întinderi mari în India, Coreea, China, Japonia etc. Ea are păstăile foarte mari şi poate fi cul­tivată şi în terenuri nisipoase, chiar pe nisipuri zburătoare. Printre varietăţile de fasole cultivate în Indonezia şi Thailanda, cea mai valo­roasă este „Fasolea cu aripi”. Aceasta este o plantă agăţătore, cu o înălţime de peste 10 metri şi produce păstăi de formă pătrată, pline cu boabe. Tecile sunt prevăzute la cele patru colţuri cu nişte prelun­giri în formă de aripi, de unde şi denumirea sa. Această legumă, este foarte valoroasă, fiind considerată ca soia tropicelor. Ea combină elemente proprii fasolei verzi, mazărei, spanacului, ciupercilor, fasolei sola, verzei de Bruxelles şi cartofilor. Cu excepţia tulpinei, toate părţile plantei sunt bogate în potasiu, vitamine şi săruri minerale, având o putere calorigenă foarte ridicată. Frunzele ei sunt asemănătoare cu cele ale spanacului, atât ca gust, cât şi ca valoare alimentară, din flori se pot obţine preparate culinare asemănătoare cu ciuper­cile. Iar păstăile verzi nu diferă de ale fasolei verzi obişnuite. Semin­ţele ajunse la maturitate se aseamănă cu cele de soia. Iar rădăcinile sale produc tuberculi asemănători la gust şi consistență cu cartofii. Foate puţin pretenţioasă, planta respectivă se dezvoltă în terenuri să­race, putînd fi adaptată şi la clima temperată.