Istoria creșterii porumbeilor

Porumbelul de casă are ca strămoș porumbelul de stâncă și este răspândit pe întreaga suprafață a globului. Culoarea diferă de la o specie la alta și îmbracă aspecte foarte variate, de la simplă și uniformă, până la coloritul cel mai bizar. Domesticirea lui a avut loc la sfârșitul neoliticului, în Fenicia. Odată cu peregrinările lor comerciale, fenicienii împrumută cultul porumbeilor și altor popoare din Orientul Mijlociu unde era considerat simbol al purității, blândeții, dragostei etc., fiind prezent în legendele acestor popoare. Ceva mai târziu, oamenii au descoperit și alte foloase pe care le pot avea de pe urma creșterii porumbeilor, astfel că au fost obținute rasele de carne și de zbor. Egiptenii au fost primii care, acum 5000 de ani, au apreciat atât deliciul fripturii de porumbel, cât și calitatea sa de mesager. Corăbierii egipteni aveau întotdeauna, pe vasele lor, cuști cu porumbei voiajori, pe care-i lansau în caz de pericol sau atunci când se apropiau de țărm.

Întrebuințarea porumbeilor pentru transmiterea informațiilor a fost practicată și de alte popoare ale antichității, respectiv chinezii, care obișnuiau să fixeze de aripioarele acestor păsări mici, fluiere ce emiteau sunete speciale în timpul zborului.

În urma războaielor purtate de perși, porumbelul este adus în India și în Grecia antică, cam prin secolul V î.e.n. La fel ca alte popoare ale antichității și grecii au înțeles să tragă foloase de pe urma creșterii porumbeilor poștași pe care-i foloseau pentru transmiterea rezultatelor întrecerilor olimpice, a bătăliilor etc. De aici, porumbelul este răspândit în întregul imperiu roman. În scurtă vreme, creșterea porumbelului devine o ocupație rentabilă pentru romani, acesta fiind folosit din ce în ce mai mult pentru carne, ca poștaș și pentru agrement. În mod frecvent, romanii foloseau porumbeii voiajori pentru transmiterea comunicatelor de război, anunțarea rezultatelor de la întrecerile hipice, invitarea musafirilor la petreceri etc.

În Europa de nord și răsărit, porumbelul domesticit este răspândit de către oștile romane, lucru confirmat de asemănarea denumirii sale la diferite popoare: „columba” la romani, „golub” la slavi, „colum” la irlandezi, „clom” în limbile celtice etc.

Arabii îl introduc în Europa sud-vestică, unde au fost obținute foarte multe rase noi. De altfel tot ei, în sec. VII și VIII e.n., organizează o veritabilă și eficace rețea poștală, pentru transmiterea regulată a mesajelor la distanțe mari, rețea care a dăinuit până în sec. al XVIII-lea.

Pe tot timpul primei perioade a feudalismului, creșterea porumbeilor era un drept absolut numai al seniorului sau bisericii, fiind folosiți pentru agrement sau în alimentație.

Ceva mai târziu, navigatorii olandezi, introduc în Europa porumbeii voiajori din Bagdad, denumiți și porumbeii „bagadais” sau „bagadat”, de la cuvântul turcesc „bogatin” care înseamnă curier, poștaș. Tot cam pe acea vreme, în Europa, sunt aduși și porumbeii giganți din Africa de Nord, gulerații din India, voltații și gușații din Asia etc.

Dată fiind eficacitatea rețelei poștale cu ajutorul porumbeilor, în sec. XIX și începutul celui de-al XX-lea, majoritatea țărilor europene și-au organizat sevicii speciale de transmisiuni. Până la introducerea telegrafului și a emisiunilor de radio, porumbelul voiajor a fost folosit în navigație, la farurile din porturi, de către parașutiști, reporterii ziarelor, alpiniști.

În țara noastră, porumbelul a fost adus pentru prima dată de către romani. De-a lungul veacurilor, rasele autohton au fost încrucișate cu unele străine, astfel că în prezent se găsesc foarte multe rase diferite.