Istoria grâului

Dintre toate plantele cultivate de om grâul, supranumit şi „plantă a plantelor”, se situează deasupra tuturor celorlalte, deoarece din boabele sale se face pâinea, hrana de bază a celei mai mari părţi a populaţiei globului.

Grâul este cea mai veche plantă cultivată de om, cu peste 9000 de ani în urmă şi, pentru prima dată, a fost descoperit atunci când omul s-a gîndit să-şi creeze provizii care să-i asigure existenţa. De altfel, această alegere a fost foarte inspirată, deoarece nici o altă plantă nu dă un produs care, neprelucrat şi fără condiţii speciale, să se păstreze nealterat atât de mult timp cât se păstrează bobul de grâu.

Pentru prima dată, grâul a fost cultivat în Asia Mică, Persia şi Afganistan. În schimb originea grâului „arnăut" pare să fie în Etio­pia şi Eritreea. De aici, el s-a extins şi în Europa, cunoscut fiind cu peste 4.000 de ani în urmă. În locuinţele lacustre descoperite în Elve­ţia, au fost găsite boabe de grâu. Unele varietăţi de grâu se cultivau în India cu 4.500 de ani în urmă, iar în Africa şi Europa el era pre­zent la începutul mileniului al şaptelea înaintea erei noastre.

Până la descoperirea Americii de către Columb, grâul nu era cu­noscut populaţiilor locale. Aşa se face că el se cultivă pentru prima dată în America de Sud, în secolul al XVI-lea, pentru ca la 1602 coloniştii englezi să-l cultive şi în America de Nord. În Canada, grâul este luat pentru prima dată în cultură, în 1812, iar pe continentul australian mult mai târziu. Grâul s-a adaptat repede pe noile conti­nente, vădind tendinţe de generalizare.

Boabele de graminee sunt printre singurele alimente care pot fi păstrate mult timp în stare naturală. Această calitate l-a făcut pe om să descopere conceptul proviziilor, descope­rire cu implicaţii profunde fată de hrană şi de actul alimentar. El a devenit un act gândit, reflectat, civilizat, un act de prevedere.

Nu întâmplător, bobului de grîu i s-a păstrat un deosebit respect, el a imprimat în conştiinţa umană numeroase motivaţii de ordin psiho­logic şi filozofic, chiar din epoca preistorică. O bună parte din tra­diţiile popoarelor sunt legate de bobul de grîu. În antichitate, grâului îi erau dedicate sărbători, bobul său semnificând sentimentul armoniei şi al solidarităţii dintre fiinţa umană şi cea vegetală. Şi la poporul român legenda grâului se află prezentă în obiceiuri străvechi. Bobului de grîu îi erau atribuite puteri miraculoa­se, fiind prezent în literatura orală şi serbările populare.

În antichitate, Egiptul era socotit ca cel mai important centru al cultivării grâului, principalul furnizor pentru cetăţile greceşti şi chiar pentru Roma. Mai tîrziu, Grecia a căutat să-şi lărgească pieţele de cumpărare a grîului de la populaţiile situate în jurul Mării Negre şi de la gurile Dunării. Comerţul Atenei cu grâu constituia una din grijile de căpetenie ale cetăţii, deoarece, de funcţionarea normală a aprovizionării cu grâu, depindea în bună parte și prosperitatea lumii greceşti.

Pe teritoriul ţării noastre, s-a cultivat cu peste 2500 de ani în urmă şi a constituit un aliment de căpetenie şi una din principalele bogăţii. Istoricii antichităţii, au referiri elogioase asupra bogăţiei ţi­nuturilor noastre în grâu şi miere. Herodot spune că grîul era culti­vat atât pentru hrana populaţiei, cât şi pentru vânzare.

În anul 335 î.e.n., Alexandru cel Mare a vent să-i cucerească pe geţii care locuiau pe malul stâng al Dunării, în zona Olteniei de azi. Ca să poată înainta, el a fost nevoit să-şi facă drum cu lancea prin holdele de grâu.

Poetul latin Ovidiu în „Tristele” şi „Ponticele” vorbeşte, între altele, şi despre femeile gete, care măcinau grâul și făceau pâine. Mai mult chiar, pe Columna lui Traian, din Roma sunt multe scene, care îi arată pe romani secerând grâul în Dacia.