Istoria porumbului

Această supercereală, una dintre cele mai importante plante agri­cole, este cultivată azi în multe regiuni ale lumii, ca plantă alimentară, industrială și furajeră.

În stare sălbatică, este o plantă pitică, ai cărei ştiuleţi nu depăşesc 2-3 centimetri lungime, fiecare având în jur de 50 de boabe.

Cei dintâi europeni care au văzut porumbul, au fost Cristofor Columb şi marinarii săi, în insula Cuba, la 1492, cu ocazia primei lor ex­pediţii. La acea dată, cultura sa era de mult extinsă în aria america­nă, fie singur, fie în asociaţie cu maniocul, renumit pentru tuberculii săi gustoşi.

Spaniolii l-au descris ca pe un fel de grâu, numit „maizé”, gustos cînd era copt în cuptor sau uscat şi transformat în făină.

Aşa cum s-a întâmplat cu multe plante noi de cultură şi porumbul a produs modificări profunde în viața oamenilor din ţările unde a fost introdus. Ibericii l-au primit cu neîncredere şi l-au considerat o plantă de ornament.

Ca și cartoful, la început a fost etichetat ca un aliment greţos, in­digest, fiind desconsiderat. Succesul porumbului în cultură a fost asi­gurat de marea masă de săraci care l-au adoptat, de nevoie, ca ali­ment de bază. Alături de celelalte plante alimentare, el a avut o con­tribuţie esenţială la satisfacerea nevoilor populaţiei sărace în continuă explozie demografică.

Porumbul este descris în marile ierbare europene încă din secolul al XVI-lea. La 1536, medicul şi botanistul francez Jean Ruel, în lucra­rea sa „Da natura stirpium”, îi atestă prezenţa ca plantă exotică, iar peste şase ani, botanistul Leonard Fuchs îi face o descriere amănunţi­tă. Cu toate acestea, succesul său în Europa este deplin de-abia la în­ceputul secolului al XVIII-lea. Pentru a deveni o cultură de bază, a fost necesar ca mai întâi ţăranii să se obişnuiască cu noua plantă, să înveţe cum să o cultive şi cum să se hrănească cu ea.

La noi în ţară, el s-a răspîndit foarte repede deoarece asigura pro­ducţii mai mari decât meiul iar mămăliga sa este mai bună la gust, având o valoare nutritivă ridicată faţă de mămăliga de mei, folosită de mii de ani de către strămoşii noştri. Aşa se explică de ce numele vechi românesc al meiului, „mălaiul”, a fost dat făinii de porumb, făcând să dispară aproape, din limbă, înţelesul iniţial.

Denumirea de „porumb” i-a fost atribuită datorită asemănării fruc­tului cu pasărea numită „porumb” sau „porumbel”, din latinescul „palumbes”.